PARENTINGUL ESTE ȘI DESPRE RĂNILE PĂRINȚILOR

Ranile parintelui

De câte ori nu te-ai trezit într-o situație tensionată cu fiul sau fiica ta ridicând tonul și reacționând (surprinzător sau nu) exact așa cum o făceau părinții tăi? De câte ori nu te-ai auzit spunându-i aceleași replici care ți-au fost spuse și ție? Deși tu știi prea bine că aceasta nu este o reacție menită să rezolve situația sau să o îmbunătățească. Cel puțin nu pe termen lung. Ba mai mult, acest mod de a reacționa e o povară pe care tu accepți să o așezi pe umerii copilului tău, la fel cum și ție ți-a fost așezată în copilărie prin cuvinte dure, nevoi ignorate, toate venite din frustrările, epuizarea și neajunsurile părinților tăi. Pe atunci ei nu erau familiari cu conceptul de “parenting”. Principala lor grijă era să aibă ce pune pe masă, să se “conformeze” în permanență și să păstreze aparențele de „părinți model” într-o „familie model”, unde tu nu puteai fi altfel decât „copilul model”.

Parentingul nu e doar despre copil, este și despre părinte

Pentru noi, proaspăta generație de părinți, lucrurile s-au simplificat considerabil. Avem acces la cunoștințe și tehnici de parenting la un click distanță sau intrând pur și simplu într-o librărie și îndreptându-ne pașii spre rafturile secțiunii Educație.

Din mulțimea de lecturi care există pe piață cu teme pe acest subiect, care mai de care mai cotroversate, Copilul invizibil (Gaspar Gyorgy) iese din tiparele cu care ne-au obișnuit autorii de profil. De câțiva ani tot citesc cărți de parenting și pe cele mai interesante promit să le aduc în atenția voastră. Până una alta, cartea aceasta s-a dovedit diferită datorită subiectului incomod și inedit pe care îl tratează- parentingul nu e doar despre copil, este și despre părinte. Un părinte care adăpostește răni din propria copilărie,  când nevoi esențiale dezvoltării lui i-au fost ignorate.

Copilul invizibil

Multe seri la rând mi-am așezat capul pe pernă epuizată și nemulțumită de modul în care se desfășurau sau soluționam situațiile de criză cu fetița mea. Pe atunci nu înțelegeam că toate acestea veneau din propria mea suferința. Reproduceam pas cu pas un comportament greșit de manifestare al părinților mei în relația cu mine. Doar că acum copilul asupra căruia se revărsa totul nu eram eu, ci fetița mea, Buburuza.

Ca adulți devenim experți în a ne ascunde propriile răni. Credem că dacă nimeni nu știe de ele, vom reuși să uităm și noi că există. Apoi devenim părinți și suntem puși în situații pe care mintea noastră le-a mai întâlnit acum mulți ani, când “a văzut” “rezolvarea”. Dacă nu-ți dai răgaz să te analizezi, vei emite pe pilot automat exact aceleași forme de manifestare văzute la părinții tăi.

Nu vreau să vorbesc în numele colegilor mei de breaslă ( bloggeri care scriu despre viața de părinte), dar, în ceea ce mă privește, sunt departe de a fi un părinte perfect. Amuzant e că la început credeam că asta se datorează faptului că nu am nervi de oțel… Eram atât de ignorantă! Astăzi aș spune mai degrabă că nu cunoșteam procesul de funcționare a creierului uman și, cel mai important, nu eram coștientă că totul pornea de la rănile mele, ale copilului din interiorul meu, cel căruia nu i se permisese să exploreze atât cât ar fi avut nevoie sau poate doar fusesem ignorată în momente cheie ale dezvoltării mele.

Aceste părți lezate pot fi vindecate doar în relații cu nivel mare de intimitate

Când spun “copilul meu interior” mă refer la copilul pe care îl păstrează fiecare dintre noi în sufletul lui, cu toate că astăzi suntem adulți serioși, nu-i așa? Copilul interior al fiecăruia dintre noi (Gaspar îi spune copilul invizibil) este vulnerabil, are “părți sănătoase și părți lezate”, care de-a lungul vieții se influențează reciproc. Aceste părți lezate pot fi vindecate doar în relații cu nivel mare de intimitate, cum este  relația cu soțul/soția sau cea pe care o avem cu copiii noștri, ființe în care avem încredere deplină și care nu ne-au adus prejudicii sufletești considerabile. Bineînțeles că în relația cu fiii noștri nu putem avea așteptări sau cerințe ca în cea de cuplu, de exemplu. Tot ce putem face este să evoluăm alături de ei. O astfel de  evoluție este însăși vindecarea acestor răni, care deschide calea către soluțiile sănătoase la momentele tensionate cu copiii noștri.

Vă spuneam de serile în care  îmi analizam reacțiile în fața Buburuzei. Mă simțeam dezamăgită, îmi doream atât de mult să pot fi mai încrezătoare în ea, mai îngăduitoare, mai răbdătoare sau măcar să învăț să fac asta. Fetița mea merita din partea mea iubire, îngăduință, încurajare, răbdare și blândețe. Așa cum și eu le meritam la vremea aceea. Pe atunci nu înțelegeam procesul de declanșare a reacțiilor mele, trase la indigo cu cele avute odinioară de părinții mei. Înțelegeam doar că reiterez comportamentul lor și că dau mai departe un mod greșit de manifestare, dar nu știam cum să-l opresc sau să-l transform.

O mare parte a procesului de vindecare a copilului nostru interior începe cu înțelegerea modului în care funcționează mintea noastre

Astăzi cred că o mare parte a procesului de vindecare a copilului nostru interior începe cu înțelegerea modului în care funcționează mintea noastre în situații de criză, capabile să zgândăre lucruri din interiorul nostru. Apoi mai cred că sunt esențiale cunoașterea și înțelegerea nevoilor pe care le are un copil și a consecințelor ce decurg din ignorarea lor. Am încercat să surprind în tabelul următor  aceste nevoi, în funcție de etapa de dezvoltare a copilului:

Nevoile copilului

Pe parcursul cărții, dar mai ales la final, ca un dar de bun rămas din partea autorului (de profesie psiholog și psihoterapeut relațional), găsiți o serie de exerciții menite să ne ajute să vindecăm aceste răni prin asumarea copilăriei și recunoașterea nevoilor ignorate. Preferatul meu rămâne cel de rostire a frazelor pozitive adaptate tiparelor de adult în care s-a transformat copilul rănit. Încercați-l, vă va plăcea.

Mesajul lui Gaspar e cât se poate de clar: avem o datorie față de noi înșine în primul rând, de a ne vindeca sufletul, pentru ca mai apoi eliberați de suferință să ne creștem copiii într-un mod sănătos, cu dragoste, blândețe, răbdare și compasiune.

Vă mărturisesc că nu este genul de carte care se citește în vacanță, întins la soare. Sau poate că, în anumite cazuri, merge și așa. Pentru mine rămâne o carte citită de-a lungul mai multor zile, cu notițe făcute pe marginea paginilor și cu multe reamintiri, pe alocuri incomode, pe alocuri dureroase. Trag nădejdea că la finalul lecturii fiecare dintre noi va deveni mai conștient de felul în care alege să se manifeste, de menirea situațiilor de criză pe care le trăiește alături de  copilul său, de nevoile și suferințele propriei copilării, de devenirea lui, de EL însuși.

Mulțumesc Gaspar Gyorgy pentru acest dar minunat.

Cu drag de oameni,

Mama cu Dichis.

No Comments

    Leave a Reply