LA 35 DE ANI M-AM URCAT PE SCHIURI

Mama cu Dichis la schi

M-am bucurat când am văzut entuziasmul fetiței mele la ideea unei vacanțe la schi, prima de acest fel din viața ei. Nu știu cât a înțeles din ceea ce avea să se întâmple acolo sau dacă recunoștea schiul în sine, ca activitate. Cert este că număra zilele rămase până la vacanța cu pricina și în fiecare seară mai tăia o zi din calendarul de pe perete.

Dintotdeauna i-a plăcut să călătorim, să dormim prin alte locuri și să ne revedem cu prieteni de departe.  Asta o încântă peste măsură și o face să discute într-una doar pe acest subiect, taca-taca, taca-taca. Și uite așa trei săptămâni vorbește doar despre ce am putea face în locul respectiv, de ajungem să stabilim și ce fel de mâncare vom servi la restaurantul hotelului și dacă are sau nu (restaurantul) destulă salată pentru mami. De obicei nu are, dar mă descurc …

În cele din urmă vine și ziua plecării, când toți patru, cu bagajele făcute, pornim spre Poiană (Brașov), pregătiți de-o iarnă ca-n povești. Eu și Buburuza urmează să schiem pentru prima dată, Prâslea, la un an și jumătate, așteaptă să fie plimbat cu sania de mami sau tati și să se joace în multă zăpadă, iar tati revine pe pârtie după o mult prea lungă pauză de la schi. Cu alte cuvinte, timp de o săptămână nu mai am de planificat mese, de spălat vase, de întins rufe și de strâns la nesfârșit piese de lego din casă. Am verificat fiecare bagaj ca să mă conving că lego-ul rămâne acasă.

Poiana Brasov

Cât despre schi, prefer să nu mă gândesc prea mult la el. Nu știu nici eu prea bine la ce să mă aștept sau  dacă cei 35 de ani ai mei mă mai recomandă  pentru aventuri pe pârtie. Sunt conștientă că voi avea ceva bariere psihologice de trecut, dar mă bazez pe Pitica mea, pe zvâcul, entuziasmul și curajul ei, pe care îmi propun să le imit până când mi le voi însuși.

Acum, la ora la care scriu acest articol, am văzut cu ce se mănâncă lecțiile de schi luate la vârsta adultă. Știți cu ce seamănă schiatul în sine, ca stare? Cu mersul pe bicicletă… un must-have în viață aș spune eu, deși poate mai corect ar fi, un must-try. Musai să îl încerci și apoi te convingi că nu vrei să mai ratezi vreo iarnă fără o fugă la schi.

Știu că mulți vor spune: Da, dar e un sport scumpicel! Și așa și este! Ai nevoie de un echipament stufos, nu e suficient un tricou, o pereche de pantaloni și niște adidași buni, ca la alergat sau fitness. Ai nevoie de haine de corp care să nu piardă căldură, pantaloni și geacă de schi, șosete groase, mănuși, buff, cască, iar dacă ninge, bate vântul sau e soare puternic ai nevoie și de niște ochelari. Apoi vin schiurile, clăparii, bețele, pe care fie le închiriezi, fie le cumperi noi ori secondhand. Pârtia trebuie urcată cu teleschiul, telecabina sau orice altceva, însă toate astea costă. Ca să nu mai vorbesc de onorariul instructorului. Da, până la urmă e ceva de cheltuială, însă experiența e pe măsura acestor costuri!

Soțul meu schiază din copilărie și ar fi putut să ne dea câteva sfaturi, mie și fetiței noastre, însă a preferat să ne lase pe mâna instructorilor ca el să rămână cu Prâslea cât timp noi lipseam. Pentru noi, să avem fiecare câte un instructor, a fost cea mai bună alegere. Una e să-i explici unui copil entuziasmat, plin de energie și curaj, cum să își țină schiurile și să facă viraje și alta e să îmi explici mie, adult la 35 de ani, crispat, rigid și precaut, că totul o să fie bine și că nu prea ai ce să pățești dacă urmezi instrucțiunile specialistului.

Mama cu Praslea pe partie

Recunosc, am căzut de nenumărate ori fie pentru că mi s-au încălecat schiurile, fie  pentru că nu am închis felia de pizza și virajul nu voia nici în ruptul capului să se realizeze. Spre surprinderea mea fiecare căzătură se simțea ca o descărcare a crispării mele și mă relaxam. M-am convins că nu se întâmplă tragedii dacă dai cu fundul de zăpadă. Amuzant a fost când mi-au pornit schiurile de sub mine și m-am „infiltrat” pe nepusă masă într-un grup de oameni care povesteau la un vin fiert. Băutura a zburat din pahare pe mâini, dar nimeni nu s-a supărat, se simțeau prea bine. Am îngrozit și vreo doi tinerei pe snowbord (a se citi că i-am dărâmat), dar în rest… am făcut senzație. A fost senzație!

Cât mi-au clănțănit dinții de frică, numai eu știu. Mă simțeam ușurată de fiecare dată când terminam coborârea cu viraje și felii de pizza executate corect. Am dus o muncă imensă cu mine însămi să urc de una singură cu teleschiul și să exersez neasistată ceea ce învățasem la ore, cu instructorul. În felul ăsta am trecut peste niște limitări personale și m-am pus în niște situații destul de incomode, ceea ce ar trebui să mă ajute pe viitor, dacă e să dau crezare cărților de dezvoltare personală pe care le mai frunzăresc din când în când.

La sfârșit de curs îmi așteptam Buburuza în vale, orele ei erau puțin mai lungi și timpul ăsta s-a văzut în evoluția ei. De fiecare dată termina ora încântată și nerăbdătoare să vină a doua zi și să se revadă cu Greta, instructoarea ei. Pe când eu… eu eram încântată că am încheiat cu toată tensiunea pe ziua respectivă, eram recunoscătoare că nu mi-am rupt nimic și că pot să mă relaxez în următoarele ore, atât cât se poate relaxa o mamă cu doi copii. Credeți-mă, chiar nu e treabă ușoară să înveți să schiezi la 35 de ani și mai cred că îți trebuie o oarecare doză de încăpățânare ca să o scoți la capăt.

mama cu casca de schi

Până una alta, în 5 zile de pregătire asistată cu un instructor priceput, am reușit să schiez pe pârtii cu grad mic de dificultate, să fac pizza și spaghete (denumiri pentru două tehnici din schi), să iau viraje, să încetinesc și să mă opresc. Am experimentat și adrenalina pe care o simți atunci când ai o viteză pe care nu o mai controlezi, căzăturile cu schiuri în picioare dar și bucuria de a învăța ceva nou în același timp cu copilul meu.

Dacă vă bate gândul pentru o asemenea experiență frumoasă, alături de copilul vostru, notați-o în calendar pentru vacanța din iarnă următoare. Vă asigur că este cel puțin interesant să urmărești cum trăiește aceeași experiență de învățare un copil și cum o trăiește un adult. Sunt situații care celor mici le vin firesc, pe când nouă ne provoacă disconfort și agitație.

Mă bucur că am ales să spun DA acestei experiențe. Înainte de schi eram o fată a soarelui și a mării, așa defineam eu o vacanță reușită. După acea săptămână am devenit și o fată a muntelui și a zăpezii.

Cu drag de oameni,

Mama cu Dichis.

Articole similare

2 Comments

  • Reply
    Horiana
    March 6, 2019 at 8:45 am

    Felicitari! Si eu am inceput tot la 35 ani cu ore, într-un grup de adulti, copiii separat, abia dupa ani buni am schiat impreuna, dar copiii evident ca m-au depasit mult. Si acum tin minte cu cata frica urcam cu teleschiul(? , ala la care francezii ii spun tire-fesses). Sau cum teleschiul la care stai pe scaun se oprea minute intregi si stateai blocat la inaltime, dar nu-ti permiteai să-ți fie frica, pt ca langa tine statea cate un copilas pe care trebuia sa il incurajezi: instructorii de la cursul de copii plasau cate un copil in grija fiecarui adult care urca pe teleschi, Pe vremea aia vorbeam singura cu mine ca sa imi fac curaj 🙂 cred ca niciodata nu m-am mai incurajat mai mult ca atunci, asa ca stiu ce simti.
    Acum nu mai schiem de cativa ani, ca nu-i place fetei mici si am schimbat vacanțele la schi pe vacante mai linistite, tot la munte, dar unde nu-s multi turisti : facem multe drumetii si mai facem cate o zi de schi fond in anii in care este destula zapada.

  • Mama cu dichis
    Reply
    Mama cu dichis
    March 6, 2019 at 7:55 pm

    Mă bucură mult mesajul tău. Și noi avem pe listă miniconcedii cu drumeții, dar mai așteptăm să crească Prâslea ca să nu îl ducem în spate.

Leave a Reply