DESPRE VINDECARE LA SEMIMARATON

Medalie semimaraton

-Maaaaammmmmaaaa! Maaaaaammmmmmaaaa! Se aude din cealaltă cameră o voce pe cât de alintată, pe atât de hotărâtă. Bebe anunță toată casa că e pregătit să-și înceapă ziua și așteaptă să sar repede cu un scutec curat, pupăturile obișnuite și lăpticul din dotare.

Mă întreb cât o fi ceasul. 5:55. Am timp pentru toate. Mă împleticesc către camera lui și-l găsesc stând în picioare, în sacul de dormit, cu mâinile încleștate pe zăbrelele patului, hotărât să nu se dezechilibreze. Pe chip îi apare un zâmbet mare până la urechi. Mă reped să îl iau în brațe și să-i pup obrăjorii. Astăzi am nevoie de multă energie pozitivă și el pare să știe asta.

După micul dejun soțul și copiii se pregătesc împreună pentru plecarea noastră, iar eu sunt lăsată să mă echipez în voie. Îmi prind de tricou eticheta cu numărul de participant și îmi lipesc pe spate un cartonaș care-i anunță pe ceilalți că sunt la primul meu semimaraton. Mă îmbrac, îmi strâng părul, îmi iau adidașii norocoși și gata, sunt pregătită!

-Chiar arăți ca o maratonistă!, îmi spune soțul încercând să destindă atmosfera.

Îi zâmbesc sec, sunt mult prea agitată și curioasă de ceea ce urmează să se întâmple. Cu o seară înainte îmi propusesem să nu mă gândesc prea mult la cursă, căci riscam să nu dorm toată noaptea și nu-mi doream asta.

Tricou semimaraton

Prin geamul mașinii zăresc bicicliști care merg în aceeași direcție și poartă tricoul pe care îl am și eu. Simt că fac parte din comunitatea asta… cel puțin astăzi, cel puțin acum. Ce ți-e și cu maratoanele astea! …Șirul gândurilor îmi este întrerupt de fetița mea:

-Mami, unde mergem? Este argumentată curiozitatea ei, căci e cam devreme pentru plimbările noastre de weekend.

-La semimaraton, Buburuză! îi răspunde tati.

-Mergem într-un loc unde se adună mulți oameni care aleargă frecvent, adică multe zile pe săptămână. Asta îi face să se simtă bine, le dă energie, îi face sănătoși și îi menține tineri. Astăzi acești oameni și-au propus să alerge împreună o distanță foarte mare, 21 de kilometri, adică numeri de 2 ori până la 10 și mai adaugi unul. Am auzit că e o experiență tare frumoasă pe care vreau să o trăiesc și eu. În plus, organizatorii au pregătit pentru cei care termină cursa (într-un anumit timp) câte o medalie cu roz și albatru, adică taman culorile tale preferate.

-Medalie? Mami, și eu vreau medalie!

-Buburuză, eu îmi doresc ca ziua de azi să se transforme într-o amintire frumoasă, pe care să o pot așeza în suflet, acolo unde punem cu toții momentele care ne bucură sau care ne ajută când ne este greu. Știi tu! Acolo unde sunt amintirile cu tine, tati și bebe. Apoi mai vreau să termin cursa asta. Sunt 21 de km, eu nu am alergat niciodată atât de mult, dar mă voi strădui și poate reușesc să primesc și o medalie. Vedem!

Parcăm. Emoționată cobor din mașină. Mă intrigă să văd participanți care își fac încălzirea lângă mașină, în afara zonei amenajate pentru cursă. Simt nevoia să fac același lucru, dar uitându-mă la ceas îmi dau seama că ar fi mai bine să intru pe culoarul de alergare și eventual să mă pregătesc acolo.

În zona de start observ neliniștită că suntem foarte mulți alergători, umăr lângă umăr. Nu am cum să întind un picior sau să fac o extensie. Încerc să fac câteva rotiri de gleznă și … cam atât. Asta este toată încălzirea mea înainte de semimaraton.

START!

Pentru a duce cursa la capăt, strategia mea este să mențin un ritm lejer de alergare. Știu că așa pot atinge cu ușurință kilometrul 16. De-a lungul antrenamentelor mele nu am întâmpinat prea multe probleme, însă în ultimul timp experimentasem capcana vitezei, care mă dezechilibrase destul de tare. Fiind obișnuită să alerg distanțe mari într-un ritm rezonabil, la un moment dat am început să îi dau bice de mă trezeam alergând cu o viteză mult prea mare pentru rezistența mea. Îmi plăcea pentru că începeam să depășesc alți alergători care se antrenau și egoul meu creștea. Și pe cât de repede se umfla egoul, pe atât de repede se și dezumfla, căci în scurt timp rămâneam fără suflu. Mă opream, colegul de alergare trecea de mine, iar eu nu știam care e problema. Ce greșesc? De ce îmi scăzuse brusc rezistența? Au trecut câteva antrenamente până să îmi dau seama de problemă și să găsesc o soluție care să funcționeze.

Pentru asta folosesc o aplicație pe telefon care mă anunță de viteza pe care o am. Toate bune și frumoase, doar că în aglomerația și forfota începutului de cursă, cu susținătorii de pe margine și muzica live nu prea reușesc să îmi aud telefonul.

Planul de rezervă este să mă țin după un pacemaker care termină cursa în 2h30, adică exact ritmul meu. (Pacemakerii sunt alergători în cadrul cursei care dispun de un steguleț la vedere cu marcajul timpului total pe care îl vor scoate. Aceștia aleargă constant și sunt un reper pentru cei care vor să termine cursa într-un anumit timp.)

3 Km: Alerg deja de ceva vreme și mă simt confortabil, am impresia că sunt cam pe la kilometrul 7. Când colo văd panoul de 3 Km. Analizez motivele pentru care luasem hotărârea să mă înscriu la cursa asta. Oare mai sunt mame care se apucă de alergat semimaratoane la nici un an de la nașterea copilului?

Dacă dau timpul înapoi, îmi dau seama cât de diferit vedeam totul acum câteva luni, când nu-mi treceau prin cap asemenea grozăvii. Pentru mine semimaratonul era destinat oamenilor cu vechime în alergat distanțe mari, cu timp pentru antrenamente, cu ore de somn și strategie în alimentație. Pe atunci eu nu reușeam să alerg distanțe mai mari de 3 km, aveam deja doi copii cărora le acordam majoritatea timpului și energiei mele, iar de somn rezonabil beneficiam doar când se aliniau planetele.

Cu toate astea m-am încumetat și pentru că am avut sprijinul soțului meu, dar mai ales pentru că atunci când devii mamă lucrurile se văd și dintr-o altă perspectivă. Înțelegi că acțiunile tale rămân întipărite, că două perechi de ochi curioși (în cazul meu) te observă, preiau și manifestă în acțiunile lor comportamentul pe care l-au văzut la tine. Eu mi-am dorit să înțeleagă că pot să îndrăznească, cu muncă, perseverență și strategie, că implicarea până la capăt într-un proiect este la fel de importantă ca reușita lui și că de cele mai multe ori lucrurile excepționale cer eforturi excepționale.

7 Km: Pe distanța asta alergătorii nu apucă să se răsfire foarte mult și sunt încă apropiați unul de celălalt. Poate are legătură cu ritmul meu, care este unul accesibil. Nu știu, tot ce știu este că inevitabil sunt obligată la ocoliri și accelerări, ceea ce pe mine mă scoate serios din ritm.

La un moment dat, privirea îmi cade pe glezna unei fete care pare gata-gata să se frângă de fiecare dată când pășește cu piciorul drept. Într-un final îi văd cicatricea care se întinde de-a lungul pulpei. Mă surprinde și îmi dă forță. Fata asta, cu toată intervenția de la picior, aleargă un semimaraton.

8 Km: La punctul de hidratare hotărăsc să mă opresc să beau apă. Da! Să mă opresc. Nu mai făcusem asta, în timpul unei alergări, de mult timp pentru că știam că mă scoate din ritm și nu reușesc să îmi mai revin. Nici acum, când scriu aceste rânduri, nu înțeleg de ce am luat decizia de a mă opri.

10 Km:  Nu mai pot gestiona efortul. Încerc să enumăr motivele pentru care fac cursa asta, însă nimic nu mai are rezonanță în interiorul meu. Încerc să-mi reamintesc momentele în care am fost dezamăgită sau nedreptățită, ca să mă enervez și să am zvâc… Nimic… Nu știu ce să fac „ ca să mă ridic”. Nu vreau să renunț, nu pentru asta am venit. Îmi scot telefonul din husa prinsă de braț și îl sun pe soțul meu:

“-Nu mai pot! Nu știu ce să fac! Vreau să vii după mine!

 -Cum nu mai poți? Ai parcurs deja jumătate de semimaraton. Mergi, respiră, lasă pulsul să-și revină și pornește din nou când ești pregătită.”

Este clar, nu mă aude. Eu nu mai am putere și vreau ca el să fie complicele meu în renunțarea asta. Vreau să împart cu el vina unui proiect în care am investit timp și energie și pe care îl las să îmi scape printre degete.

Îmi cunoaște puterea de autosabotare și nu vrea cu niciun chip să-mi facă jocul. Stă atent, mă ascultă și încearcă să-mi mute atenția de pe eșec pe posibile soluții, ca să pot ieși din impas.

Sunt dezamăgită de mine însămi. Nu-mi vine să cred că nu mai pot alerga. Încerc să îmi amintesc vocea fetiței mele: “Mami, vreau o medalie!”

Alerg din nou. Îmi este greu. La un moment dat urmează o pantă care îmi pare nesfârșită și din nou sunt nevoită să încetinesc.

Ce fac? Sunt total defocusată. Nu știu cum să îmi revin. Îl sun din nou:

„Mai ai doar 8,7 km. O nimica toată. Distanța asta o parcurgi fără dificultate la antrenamente!”

Închid. Are dreptate! Cu toate astea, nu mai reușesc să “aud” vocea ei: „Mami, vreau medalie!”

După 10 minute îmi dau seama că doar ea mă mai poate ajuta, toate resursele mele se epuizaseră. O cer la telefon și o rog să mă încurajeze. Cu cel mai frumos glas din lume îmi spune:

„Acum mergem să-ți luăm un cadou… Mami, tu ești puternică! Mami, ești puternică! Te iubesc!”

Este aceeași voce care la cățărat, cu un simplu “Hai, mami!”, m-a urcat până la tavan, deși eu experimentam pentru prima dată răul de înălțime. Aceeași voce acum mă resuscitează.

Încep din nou să raționalizez. La primul popas care îmi iese în cale beau un IsoTonic și știu că am resurse psihice să termin cursa, primisem  zvâcul de care am nevoie. Nu mai este o chestiune de medalie, mă oprisem de prea multe ori, dar acum simt că pot ajunge la linia de sosire. Mă invadează o mulțime de amintiri care mă propulsează în față, oameni dragi din viața mea care mi-au arătat cum se luptă cu demnitate, până la final.

Apoi apar, precum în basmele românești, ajutoarele. Susținătorii de pe margine care aplaudă, doamna cu ochi albaștri care mă privește cu blândețe, îmi zâmbește și îmi spune o încurajare sau femeia intrată pe traseu să alerge cu noi. De la ea aflu că mai am doar 4 kilometri.

Alternez alergatul cu mersul alert. La un moment dat, lângă mine, aud vocea unei fete care mă întreabă dacă sunt bine. Probabil văzuse cartonașul pe care scria că sunt novice în ale semimaratoanelor. Cineva vomită în spatele meu. Nu mai simt nimic. Fata mă depășește și văd. Îi văd stegulețul și nu îmi vine să cred: e pacemakerul de 2h 45, limita de timp pentru cursă și pentru medalii.

Și alerg s-o depășesc.

20 Km: Îmi simt picioarele grele, nu mă mai ascultă. Sunt epuizată și emoționată totodată. Obrajii îmi sunt brăzdați de lacrimi, tot corpul îmi este anesteziat.

21 Km:  Din difuzoare se aude: “Anca, from Romania!”

Eu sunt Anca, din România și tocmai am încheiat primul meu semimaraton. Mă simt fericită. Piese dinlăuntrul meu, sărite de la loc cu fiecare proiect neîncheiat, cu fiecare angajament lăsat pe drum, acum se așează la locul lor. AM REUȘIT!

MAMA CU MEDALIE

Poate vă întrebați de ce am ales să scriu despre experiența asta când puteam foarte bine să îmi văd de treabă, să stau în banca mea și eventual să aștept o nouă cursă în care să mă descurc mai bine și să am o poveste perfectă pentru voi. Să fiu un fel de Wonder Woman care le face singură pe toate. Ei bine, povestea mea este despre un obiectiv îndrăzneț, despre plan și strategie, despre vindecare și introspecție, despre slăbiciuni, vulnerabilitate și măsuri, despre puterea de a cere ajutorul și de a lua tot ceea ce mi se oferă.

Despre asta este povestea mea!

Cu drag de oameni,

Mama cu Dichis.

Articole similare

4 Comments

  • Reply
    Adelina
    October 25, 2018 at 11:16 am

    Wow! Felicitări!
    Foarte frumos ai scris și ai transmis exact emoțiile.
    Am început sa alerg când copilul avea 9 luni, din nevoia de a face altceva și pentru mișcare. M-a atras și m-a făcut sa continui.
    Am experimentat exact ceea ce tu descrii aici, toate gândurile bune și rele și emoțiile de fericire de la sfârșit. M-am regăsit în articol!
    Continua! Este frumos!

    • Mama cu dichis
      Reply
      Mama cu dichis
      November 10, 2018 at 1:04 am

      Adelina, îți mulțumesc pentru încurajări. Mă bucur că tot mai multă lume descoperă bucuria alergatului. Te mai aștept pe blog!

  • Reply
    Catinca
    November 9, 2018 at 10:18 pm

    Felicitări in primul rand pentru cursă!
    Ai transpus atât de puternic emoțiile tale încât mi-au dat lacrimile. Te felicit că ai împărtășit această experiență! Mă inspiră.

    • Mama cu dichis
      Reply
      Mama cu dichis
      November 11, 2018 at 6:35 pm

      Mulțumesc, Catinca!

Leave a Reply