CÂȚI COPII VREI, DRAGĂ?

Fiecare cuplu ajunge la un moment dat să discute mai în glumă, mai în serios, despre familia pe care și-o dorește, cât de restrânsă sau de numeroasă să fie. Într-adevăr este benefică această discuție, însă de cele mai multe ori cei doi habar nu au despre ce vorbesc.

Pe atunci nu știam cu ce se mănâncă părinteala asta…

Pe vremea când eram o tânără fără niciun rid sau fir alb, îmi amintesc că am avut această discuție cu Jumătatea mea – câți copii am vrea noi? Așa că am cântărit anumite aspecte și am concluzionat… trei. Pe atunci nu știam cu ce se mănâncă părinteala asta, cât de complicate sunt lucrurile, câtă bucurie aduce un copil, câtă dependență oferă… pe scurt: nu știam nimic. Raționamentul meu era următorul: dacă e unul la părinți iese răsfățat, dacă sunt doi, sigur unul e preferat iar celălalt rămâne pe dinafară, așa că trei copii sunt ideali cam în orice familie… Și eu mă amuz acum de acest raționament.

Câtă nevoie are un copil de părinții lui…

Când a venit Buburuza în viața noastră, lucrurile s-au modificat destul de mult. Am crescut și noi odată cu ea și am văzut ce diferit stau lucrurile în realitate, câtă nevoie are un copil de părinții lui, cât de vulnerabili devenim unii față de ceilalți. În plus, copilul devine un membru activ în familie, are păreri, chiar și despre un viitor frățior sau o surioară și s-ar putea să te uimească cu răspunsul lui, care nu e obligatoriu să fie pozitiv. Apoi chiar dacă acceptă să te ″împartă″ cu cineva, nu e chiar așa de simplu să îl pregătești pentru statutul de frate mai mare. Lucrurile pot deveni și mai interesante când, la ecografia de 12 saptămâni, ți se spune că Buburuza ta va avea o surioară, ceea ce o încântă neașteptat și începi să construiești tot felul de povești cu surioare, păpuși și rochițe împrumutate de la una la alta și…peste alte 10 săptămâni trebuie să îi explici că bebele este de fapt un minunat băiețel, un frățior, că rochițele sunt de fapt pantalonași, iar păpușile sunt legouri. Vă spun răspunsul Buburuzei mele: ″Nu flățior mamiiiiii, suiiioaă!″. Distractiv, nu?

Copiii nu sunt un număr sau un gen…

În concluzie, copiii nu sunt un număr sau un gen și nu prea știm ce vorbim legat de acest subiect, când nu avem copii. Un singur copil poate face cât trei într-o altă familie, depinde foarte mult de copil, de etapele pe care le traversează, de felul în care mama și tata gestionează situațiile, mai ales pe cele de criză, depinde chiar și de ceilalți membri din familie, de prezența sau lipsa lor (bunici, unchi, mătuși, etc.). Fiecare copil aduce schimbări în dinamica familiei și îi îmbogățește pe ceilalți membri. Din punctul meu de vedere, ținta unei familii ar trebui să fie fericirea ei, alături de susținerea reciprocă și necondiționată a membrilor. Acest lucru nu are nici o legătură cu numărul de copii, ci mai degrabă cu iubirea, răbdarea, susținerea, atenția, grija și multe altele.

Acum revin la premisa de la care am pornit articolul. Voi credeți că ați știut despre ce vorbeați la prima discuție, cu partenerul vostru, despre copii?

Cu drag de oameni,

Mama cu Dichis.

No Comments

    Leave a Reply