AM FUGIT LA PARIS, FĂRĂ COPII !

Fata la Paris

Trei zile petrecute la câteva sute de kilometri distanță de copiii noștri,

Două nopți în care aceștia au mers la culcare fără sărutul meu pe obraz, fără “Îngerașul” șoptit în noapte și fără să mă bucur privindu-i cum dorm în pijamalele lor pufoase.

După aproape 5 ani de la nașterea Buburuzei a sosit momentul ca eu și soțul meu să lăsăm copiii în seama bunicii, să ne luăm de mână și să zburăm către o destinație care avea să mă fericească mai ales pe mine.

PARIS.

Voi stiți că: „Atunci când mama e fericită, toată familia e fericită!”? Așadar… Nous sommes alles a Paris!

Luvru

Dar să o luăm cu începutul, vreți?

Am în suflet dorința de-a ajunge în Paris încă de prin școala generală când am întâlnit-o pe profesoara mea de franceză, o româncă get beget, însă una cu totul și cu totul  specială.  Cel puțin așa îmi imaginam eu că trebuie să arate și franțuzoaicele. Ca ea. Și în mare să știți că nu m-am înșelat: înaltă, suplă, tunsă scurt, cu nasul lung, nu proeminent, mereu rujată, nici frumoasă, nici urâtă, dar extrem de chic în pofida vârstei ei de 40 plus. Ea mi-a trezit interesul pentru Paris, pentru limba franceză de care nu m-am despărțit nici în ziua de azi.

Ține exclusiv de mine să am grijă de dorințele mele

Cu timpul, mai ales după venirea copiilor, am început să conștientizez că ține exclusiv de mine să am grijă de dorințele mele și să fiu propria mea prioritate. Mă preocupă ca Năzdrăvana mea să vadă că noi, femeile, odată devenite mame, nu renunțăm la noi cu totul, vreau să înțeleagă că ține doar de noi să fim împlinite, să ne bucurăm de ceea ce ne place și ne dorim, fără a ne simți vinovate sau egoiste.

Parisul se cere cutreierat de mână cu omul drag

Așa am ajuns să-i propun soțului meu să ne sărbătorim aniversarea căsătoriei la Paris. După 25 de ani de la întâlnirea cu profesoara mea, îmi aduceam în prim plan dorința de a vedea Parisul. Inițial nu s-a arătat deloc interesat de idee. Am insistat și i-am reamintit cu fiecare prilej cererea mea lăsată undeva, în aer. În cele din urmă, omul s-a săturat să mă tot audă cu Paris în sus, Paris în jos, de parcă de asta ținea fericirea omenirii și într-o bună zi, așa de nicăieri, mi-a spus: „Mergem la Paris, atunci!…” Am rămas mută, uimită și neîncrezătoare că ceva din toate astea se va concretiza. Nu vedeam cum am putea merge în formulă completă la Paris. Prâslea era un năzdrăvan care nu se mai urca de mult în cărucior, iar de dus în brațe devenise destul de provocator și apoi rezistența lui la mers era cea a unui copil de doi ani. În plus, Parisul e un loc deosebit, care se cere cutreierat de mână cu omul drag, musai pe jos, cu opriri la cafenele și ciocolaterii, cu intrări în muzee cu lucrări deochiate unde chiar mă bucur că nu am avut copiii cu noi. Ce mai, Parisul e pentru îndrăgostiți.

Picasso

Nu mă înțelegeți greșit, poți fi îndrăgostit și cu copiii alături, însă hai să fim onești, chiar avem nevoie din când în când de câte o escapadă dintr-asta, mai pe stil romantic.

Era pentru prima dată când lăsam copiii peste noapte în grija altcuiva

S-au aliniat planetele, am  primit ajutorul bunicilor (cărora le mulțumim și pe această cale) și iată-ne la aeroport. Era pentru prima dată când lăsam copiii peste noapte în grija altcuiva și aveau să fie nu una, ci două asemenea nopți. Mi-am făcut filme cu ce se putea întâmpla rău în lipsa noastră și am găsit soluții pentru fiecare problemă, am pregătit copiii din timp explicându-le plecarea noastră și prezentându-le avantajele momentelor petrecute cu bunicii. Le-am povestit cum eram pentru noi când aveam vârsta lor și cum prieteni de-ai lor rămâneau și câte 2-3 săptămâni la bunicii lor. Sinceră să fiu, nu s-au prea bucurat de ideea noastră creață, cu toate poveștile despre deserturile care-i ies doar unei bunici experimentate, cu tot răsfățul asigurat de aceasta, cu toată grija și iubirea pe care doar ea o poate oferi. Am mai pus în balanță și nevoia lor de a avea o asemenea experiență, cât de bine le-ar prinde să se conecteze unu la unu cu bunicii care sunt departe de noi și cât de multă nevoie avem noi, părinții, să fim singuri  câteva zile.

Nimeni nu trăgea de bluza mea, palmele mele nu știau ce să facă și le duceau dorul mâinilor lor durdulii

În aeroport, peste tot în jurul meu, vedeam doar familii cu copii și gândurile mele erau la puii mei, la câte griji s-ar fi spulberat dacă ar fi fost și ei cu noi acolo. Eram neobișnuit de liberă în mișcări, nimeni nu trăgea de bluza mea, palmele mele nu știau ce să facă și le duceau dorul mâinilor lor durdulii. Mă liniștea doar să-l îmbrățișez pe el, pe tatăl lor.

Îmbarcarea în avionul nostru s-a produs cu o întârziere de 45 de minute, astfel că demersurile necesare s-au făcut mai lent. Am avut timp berechet de gândire, de privit în jur la copii, la părinți și la jocurile lor. Fiecare fățucă îmi amintea într-un fel de unul din  năzdrăvanii lăsați acasă. La momentul îmbarcării, un pui blond de nici 3 ani care aștepta plictisit alături de sora lui m-a făcut să îmi fie tare greu să-mi mai țin lacrimile și să nu le las să alunece în voie, pe obraz.

Probabil par o mamă cam exagerată din anumite puncte de vedere. Poate chiar sunt. Ceea ce nu știți voi este că suntem doi. Ce? Credeați că soțul meu e diferit? Normal. Voi nu știți că nici bine nu ne-am luat în primire locurile în avion, că s-a și împrietenit cu un băiețel de vârsta lui Prâslea.  S-au jucat, au povestit, s-au strâmbat unul la altul, de a reușit și mama copilului să aibă un zbor liniștit, copilul fiind în siguranță cu “bonul” de serviciu.

Turn Eiffel

Întârzierea avionului ne-a făcut aproape să ratăm intrarea din acea seară în Turnul Eiffel. Planul nostru era să trecem pe la hotel, să lăsăm bagajele, să ne împrospătăm puțin, să mâncăm ceva și apoi să mergem spre turn. Însă ora târzie la care am aterizat ne-a făcut să plecăm direct spre turn, cu valizele după noi, nemâncați, ușor morocănoși și cu o oră întârziere față de ora de acces înscrisă pe bilete. În cele din urmă am reușit să urcăm. Era deja seară când am ajuns sus, în vârf, dar era superb. Dragile mele, dacă aveți așa, o mică dorință cum că v-ar plăcea să aruncați un ochi de acolo, de sus de-asupra întregului Paris, fiți persistente și munciți pentru dorințele voastre. Merită, dar mai mult de atât: Voi meritați!

Am avut și noi momentul nostru de dulcegării ca toate cuplurile cocoțate pe turn. La coborâre am luat-o pe scări ca să avem parte de „experiența de neuitat” promisă pe afișele de pe pereți. De fost, chiar a fost de neuitat, că nu se mai terminau. Nu înțelegeam de ce eram singurii care nu se îmbulzeau la coadă. Nimeni nu voia „experiența asta”? Toți alegeau liftul. Aveau fler. Noi, în schimb, aveam picioare de coborât și brațe de cărat valize.

Bătea un vânt de-ți auzeai dinții clănțănind mai abitir ca motorul vaporului.

Apoi soțul meu programase o plimbare cu vaporul pe Sena. Dar deja era foarte târziu și se apropia ora închiderii.  Am zis să mergem măcar să schimbăm biletele pentru a doua zi. Tocmai atunci vaporul primea oaspeții pentru ultima ieșire pe Sena din acea seara și ne-au primit și pe noi. Ce  norocoși eram, cum se aranjaseră toate. Cu toate astea bătea un vânt de-ți auzeai dinții clănțănind mai abitir ca motorul vaporului. Ne-am încălzit superficial cu un pahar de șampanie ascultând ghidul și bucurându-ne de experiență.

Da, da, da, am cam ars-o romantic, dar la ce v-ați așteptat când ați citit titlul?

Aproape de miezul nopții am ajuns și la hotel. În afară de paharul ăla de șampanie și câteva alune râncede cumpărate pe vapor, nu mâncasem nimic de la prânz și așa a rămas până a doua zi, când știam că orașul avea să se revanșeze față de noi.

Paris

Când studiase plecarea, soțul meu descoperise un franțuz care scria articole legate  de traseele pe care le poți face pe jos, în Paris, atunci când ai la dispoziție o singură zi și nu vrei doar să bifezi niște atracții turistice, ci ți-ai dori să simți atmosfera pariziană. Am mers pe mâna lui și n-am făcut rău. Am încercat cafenele, patiserii, ciocolata de la mama ei de-acasă, mi-am luat o bonetă bordo, am văzut muzeul Picasso (unde mă bucur că am fost fără cei mici, căci în anumite lucrări stimabilul artist e ceva mai deocheat). Apoi am dat o fugă până la Luvru, unde ai nevoie de o zi întreagă dacă vrei să vezi tot. Am admirat arta prezentă pe străzile din Paris (vedeți mai multe imagini pe contul meu de Instagram), am rămas uimiți de nenumăratele galerii de artă de care dispune orașul, ne-am plimbat pe Champs Elysees ( singurul loc unde aveam mai multe așteptări) și spre seară sufletul și mintea noastră și-au făcut plinul cu o experiență de neuitat.

Cafenea Paris

Ne dureau îngrozitor picioarele de la atâta mers, aveam nevoie să stăm întinși, dar mai erau atâtea de văzut. Ziua nu se încheiase. Urma o cină la un restaurant gourmet și apoi, cireașa de pe tort neașteptată și atât de umană cu care ne-a surprins Parisul. O piață întreagă în care se dansa în voie, în grupuri de oameni care se exprimau natural și cărora li te puteai alătura oricând doreai. I-am admirat și i-am invidiat pentru frumusețea și libertatea de a face ceea ce simt, pentru prietenia și deschiderea cu care ne-au invitat să ne bucurăm alături de ei. Toată piața era înțesată de note de acordeon specifice cântecelor franțuzești, de tangouri și piese celebre de rock&roll. Am stat pe margine și i-am admirat în rochia mea mini, în brațele iubitului meu care și cu această călătorie mă dăduse pe spate.

art street

Nu are rost să vă mint. Au fost momente când Parisul mi-a luat grija copiilor, au fost clipe când am simțit cât de mult contează pentru sufletul oamenilor de acolo arta și cultura la care au acces și în ce măsură poate să îi influențeze să trăiască frumos. M-am reîndrăgostit de omul meu și i-am promis Parisului că voi reveni cu prima ocazie.

Nicicând un loc nu a fost atât de frumos!

Cu drag de oameni și Paris,

Mama cu Dichis.

No Comments

    Leave a Reply