“SOCOTEALA” DE LA ECOGRAFIE NU SE POTRIVEȘTE (ÎNTOTDEAUNA) CU CEA DIN SALA DE NAȘTERE

sexul bebelusului

-Vreți să știți sexul bebelușului, Anca?, mă întreabă d-na doctor cu un zâmbet larg pe față.

-Noi am vrea, mai degrabă,  să…

Fiecare mamă primește în timpul sarcinii această întrebare din partea medicului ginecolog. Întrebare care, în ziua de azi, a devenit retorică. Cum să nu dorești să afli cât mai repede sexul copilului tău? Cum să refuzi confirmarea presimțirii pe care o aveai încă din momentul în care ai văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină?

Până la urmă, mamele experimentează pe parcursul celor nouă luni de sarcină o mulțime de noutăți, lucruri în afara zonei lor de control și confort și atunci de ce să-și dorească să adauge la toate acestea o nouă necunoscută?

Bună întrebare. Și cu toate acestea, eu sunt una dintre mamele care a luat în calcul și cealaltă variantă de răspuns. Am analizat, am cântărit și am ales ceea ce am simțit că îmi doresc pentru mine și familia mea.

Pe parcursul primei sarcini, la fiecare ecografie le explicam cadrelor medicale că nu știm sexul bebelușului și dorim să păstrăm această surpriză pentru momentul nașterii. Făceam ecografii pentru a urmări dezvoltarea copilului, pentru a vedea cum se simte și … cam atât. Nu voiam ecografii doar de dragul de a ne vedea copilul și a observa de la cine a preluat anumite trăsături.

Cât despre sexul bebelușului, nu ne doream musai o fetiță, cum nu ne doream musai un băiețel. Speram din suflet să avem un copil sănătos. Iubirea, atenția și comportamentul nostru față de el nu erau condiționate de sexul lui. Cu toate acestea, fiecare dintre noi, în adâncul sufletului avea o anumită presimțire.

Deși a fost acum mai bine de trei ani, îmi amintesc foarte bine momentul în care am aflat sexul bebelușului. Vestea mi-a dat-o Mihaela, doula mea de la naștere (însoțitoare la naștere), imediat ce a zărit-o:

“-Este fetiță! Anca, ai o fetiță!”

În acel moment am simțit recunoștință și binecuvântare, cum doar nașterea copilului poate declanșa într-un părinte. Îmi priveam puiul și îi spuneam în gând:

“Bine ai venit! Sunt mama ta! Te-am așteptat cu atâta nerăbdare!”

Deși avea pielea șifonată și vineție, era tot ce văzusem mai frumos vreodată. Cât despre faptul că era fetiță, părea un lucru știut și așezat acolo în străfundul ființei mele, de când lumea.

Pe parcursul sarcinii mulți ne spuneau că ne complicăm inutil. Cum vom ști să alegem hăinuțele sau căruciorul, în ce culori vom zugrăvi camera copilului?

Nu ne-am bătut foarte mult capul cu asemenea detalii, achiziționam lucrurile de care avea nevoie bebe în funcție de presimțirea pe care o aveam. Tatăl ei cumpăra lucruri pe albastru, iar eu pe roșu, galben, portocaliu. Nu suntem genul de părinți pentru care fetițele trebuie să poarte doar roz, iar băieții albastru. Până la urmă și noi, adulții, ne alegem hainele în funcție de alte criterii, așa că nu văd de ce copiii ar trebui etichetați pe culori.

Nu mi-am făcut niciun moment griji că wrapul albastru (sistem de purtare a bebelușului) nu se va potrivi cu fetița care ședea la pieptul meu sau că scoica de mașină portocalie ar fi arătat mai bine pe roz. M-am revanșat cu fundițe și bentițe de tot soiul, pentru care până la doi ani tot nu a avut păr să le poarte.

În toate cele 9 luni cât a stat în burtică am simțit că acolo crește o fetiță, așa cum tatăl ei credea că este băiețel. Avea dreptate, doar că nu era vorba de acest copil!

Au trecut doi ani și la următoarea sarcină am hotărât să aflăm sexul copilului cât mai repede pentru a o pregăti pe fetiță de venirea bebelușului. Ne documentasem din timp în legătură cu relațiile dintre frați și eram pregătiți pentru ambele posibilități: două surori sau o soră și un frate.

Grețurile zilnice și simptomele mult prea diferite de ceea ce experimentasem la prima sarcina mă făceau să cred că este băiețel. Țin minte că eram foarte entuziasmată și nerăbdătoare să mi se confirme această presimțire. Mi se părea cu totul special să pot trăi experiența de a fi mamă de fetiță și băiețel.

La ecografia de 12 săptămâni am aflat că mă înșelasem, bebe din burtică era  o fetiță care creștea și se dezvolta frumos. M-am bucurat enorm deși nu mă așteptam să mă înșel, dar deh… nu eram eu Ghicitoarea ghicitoarelor în simptome de sarcină.

Fetița noastră s-a bucurat să afle că va avea o surioară, așa că am început să îi povestim ce relație strânsă pot avea două surori, amintindu-mi întâmplări din copilăria mea alături de sora mea mai mică.

Pe mai departe nu am făcut cine știe ce pregătiri și achiziții pentru că la al doilea copil, după cum știți și voi, ai cam tot ce îți trebuie, de la primul.

Timpul a trecut și la final de trimestru doi, în cadrul ecografiei aflăm că bebe este de fapt un băiețel cu tot ce-i trebuie la purtător… cum presimțisem la început. Deși soțul meu nu-și mai încăpea în piele de mândrie, știam că fetiței noastre nu îi va fi ușor să se adapteze veștilor pe care urma să i le dăm. Cu răbdare și tact am reușit în cele din urmă să o lămurim, deși ne mai bloca din când în când cu replica:

“-Nu, nu! La mami, acolo, (și întindea degetul spre burtică) este o fetiță! și începea să plângă.” 

Spre finalul sarcinii accepta că urmează să se nască frățiorul ei, dar ne propunea un târg nou:

“-După aia, punem o fetiță bebe acolo. Bine? și părea foarte convinsă că așa vor sta lucrurile.”

Deși de data aceasta cunoșteam sexul bebelușului, ziua nașterii băiețelului nostru a fost la fel de emoționantă și specială precum nașterea fetiței, când nu aveam nicio confirmare ecografică. M-am simțit binecuvântată să fiu pentru a doua oară mamă, iar momentul în care mi-am zărit soțul ținându-l pe fiul nostru în brațe a fost unul în care m-am reîndrăgostit de el.

Acum la aproape un an de la această zi plină de fericire, dacă e să trag o concluzie pot spune doar atât: de fiecare dată când am aflat câte ceva legat de sexul copilului, la naștere (în cazul fetiței) sau la ecografii (la băiețel), a fost o nouă imensă bucurie. Cumva totul în interiorul meu se încărca cu energie bună, iubire și acceptare, indiferent de schimbările care surveneau. Era o binecuvântare de fiecare dată și o testare a acceptării noastre. Le-am primit pe toate cu brațele deschise. Cum altfel?

Nu pot să spun că a fost mai bine într-un caz sau în celălalt, cum nu pot să spun acum ce alegere voi face la următorul copil. Știu doar atât:

Chiar și atunci când am ales să știu, de fapt nu am știut. Și cu toate acestea am știut încă de la început …  de fiecare dată.

Cu drag de oameni,

Mama cu Dichis.

Mai poți citi:

Când copilul tău devine frate mai mare-partea I,

Pregătirea copilului pentru un frățior-partea II.

Articole similare

No Comments

    Leave a Reply